Capodopera.

“Sunt capodopera lui Dumnezeu. Sunt minunat. Sunt talentat. Sunt original. Dumnezeu mi-a dat tot ce am nevoie”. Asta e ceea ce David spunea în Psalmul 139. El a lăudat pe Dumnezeu pentru că l-a creat într-un mod deosebit și a declarat că ceea ce a făcut Dumnezeu a fost minunat.

Cei mai mulți oameni cred că devin modești prin punerea lor înșiși jos. Ei spun, “Oh, eu nu sunt așa de talentat. Nu sunt așa grozav.” Dar, de fapt, ar trebui să fim cu toții îndrăzneți și să spunem “Sunt deosebit. Sunt o capodoperă. Dumnezeu m-a făcut și El nu face gunoi! Sunt echipat, sunt împuternicit și eu sunt deosebit!”.

Creatorul spune: “EȘTI O CAPODOPERĂ!” E timpul să fii de acord cu Dumnezeu și să-ți dai seama cât de mult te iubește. E timpul să realizezi cât de special ești. 

Asculta!

"Vocea lui Dumnezeu este prietenoasă. Nimeni nu trebuie să se teamă s-o asculte, decît dacă s-a hotărât să i se împotrivească.

Oricine va asculta, va auzi Cerul vorbind. Este important să ne liniştim ca să-L aşteptăm pe Dumnezeu. Şi cel mai bine este dacă suntem singuri, preferabil cu Biblia deschisă în faţa noastră. Apoi, dacă dorim, ne vom apropia de Dumnezeu şi vom începe să-L auzim vorbind inimilor noastre. Cred că pentru fiecare om în parte apropierea se va produce astfel: mai întâi, un sunet ca al unei Prezenţe ce umblă prin grădină. Apoi o voce mai inteligibilă, dar încă departe de a fi clară; după aceea, fericitul moment când Duhul începe să ilumineze Scripturile, iar ceea ce a fost doar un sunet devine acum un cuvânt inteligibil, cald, intim şi clar, ca şi cuvântul unui prieten drag. în urmă va veni viaţa şi lumina şi, mai important decât orice, capacitatea de a-L vedea, de a-L îmbrăţişa şi de a ne odihni în Isus Hristos ca Mântuitor, ca Domn, ştiind ca El e Tot ce ne trebuie."

(A.W.Tozer: În căutarea lui Dumnezeu)

Rabdarea.

Răbdarea este una din acele puteri care reuşeşte să calmeze sentimentele de supărare şi revoltă, ce izbucnesc în inima simplului om sau care linişteşte durerile şi suferinţele grele.

Răbdarea este sămânța ce are ca rod nădejdea. Ea se naște din ceea ce rămâne în urma tristeții. Suferința se alină în răbdare, răbdarea adânceşte experienţa, iar aceasta din urmă lasă loc speranței. Iar speranța nu este niciodată înșelată, pentru că este singurul lucru pe care îl purtăm mereu în noi.

Omul aflat într-o situaţie limită, știe doar el că speranța într-adevăr moare ultima. Uneori uităm că răbdarea, mereu răbdarea, poate rezolva ceea ce nimic altceva nu rezolvă.   

Răbdarea este, într-un fel sau altul, un fel de coroană de preț pe care numai cei înțelepți știu să o poarte…    

Cuvinte.

Imaginează-ți cum a arătat primul cuvânt din univers, cel de la care s-a creat toată realitatea pe care o cunoaştem.

Uneori cuvintele curg prin degetele cuiva, la început grele și bolovănoase. Apoi își așteaptă șlefuirea, zâmbetul sau lacrima, bucuria sau durerea, voința, puterea, strigătul de neputință care cere îndurare, aruncate undeva în golurile unui suflet aflat într-o zvârcolire continuă. 

Uneori, după ce au împovărat pagini și umeri, cuvintele încep să muște ca niște animale. Se strâng, la început, două, trei, patru… Devin propoziții, apoi fraze, apoi paragrafe, capitole…  

Uneori în locul cuvintelor apar lacrimi. Dar mai bine ar fi să apară zâmbete prin cuvinte frumoase, rotunjite, calde și sincere. Oamenii privesc acele cuvinte ca pe ceva strălucitor, ceva încărcat de căldură, de magie.

Iar acum o întrebare: pentru ce folosim noi cel mai des cuvintele? Pentru a aduce zâmbete sau lacrimi?

Dragostea.

Dragostea

dragostea,

este eternitatea sufletului dăruit pentru a iubii,
este un dar divin ce izvorăște din Tine,
este un cadou prețios pe care Tatăl l-a dăruit,
este bucuria inimii atunci când privește interiorul sufletului,
este cerul albastru al infinitului,
este cosmosul cu luna și cu stelele,
este soarele ce încălzește pământul,
este o floare rară ce în veci nu se ofilește,
este o bătălie, un război, o maturizare,
este dragostea însăși.

dragostea.

Omul frumos.

Unii oameni sunt frumoși numai pentru simplul motiv că toată viața au adunat doar frumusețe.

Am avut norocul de a întâlni mulți oameni frumoși. Îi recunoști ușor. Nu e vorba de trăsături fizice, este vorba despre acea împlinire sufletească ce pare a le inunda sufletul. În compania lor ai mereu zâmbetul pe buze și simți că te încarci cu energie vitală. S-au schimbat în momentul în care au învățat să primească mai multă iubire decât pot duce și să ofere mai multă dragoste decât este omenește posibil. Sunt oameni frumoși care te pot face fericită.

Oamenii aceștia transmit o frumusețe și o puritate aparte. Numai la ei găsești această simplitate a gesturilor, a cuvintelor, a trăirilor. Ei nu aruncă cuvinte mari, ci simt și transmit prin căldura lor cele mai frumoase cuvinte neauzite încă.

Viseaza!

Mă uit la mine, îmi strâng lacrimile în palmele goale, unde mi-e râsul de copil, bucuria din suflet?

Mereu apar momente grele, care ne marchează viaţa, dar nu trebuie să ne pierdem identitatea. Trebuie să rezistăm, să nu ne îmbrăcăm în această haină a durerii şi să uităm cine suntem. Dar cel mai imporant lucru este să nu uiți să visezi. Chiar dacă uneori ești micșorat de visele și de aspirațiile mărețe acoperite de plapuma eului tău, de dorințele care totuși au rămas neîmplinite trebuie să speri. Poate nu a venit vremea lor încă.

Îndrăznește să visezi orice ar fi! Se întâmplă ca și cei din jurul tău pot să-ți ofere un zâmbet aprobator pentru că și ei la rândul lor au avut și ei aceleași trăiri.

Păstrează-ți mereu visul viu!